Au urmat totusi, cei mai indragiti doi ani din viata noastra . Ne placea sa mergem la cel mai inalt loc din oras de unde puteam vedea asfintitul , gustand fiecare secunda , de parca ar fi fost ultimele clipe pe care le vom impartasi. Plimbarile romantice erau la ordinea zilei si momentele stupide, dar hilare le gustam cu cea mai inocenta placere.
Batranica, pe numele ei Roberta, se trezea in fiecare dimineata inaintea noastra sa ne pregateasca de mancare si sa aeriseasca apartamentul cu doar doua camere, dar nenumarate amintiri, pe care aceasta il detinea. Adoram sa ma trezesc cu chipul fetei ce o iubeam in fata si cu mirosul salcamilor invadand incaperile, asemenea unei avalanse de miresme imbietoare. Confundam realitatea cu un basm, iar tot ce-as fi putut visa a fost inlocuit de ceva cu mult mai bun. De fapt, nici nu realizam ca traiesc, cuprins fiind de simplitatea si implinirea sufleteasca data de "salvatoarea noastra".
Din nefericire, timpul nu ne-a permis sa ne traim basmul la nesfarsit : Roberta, care odinioara ne avea la suflet mai mult decat pe cei doi fii, care incetasera sa o mai viziteze, acum devenise din ce in ce mai artagoasa, cu ganduri tot mai sumbre si cu o dorinta tot mai arzatoare de a pleca din acea locuinta. Nu puteam sa o condamnam, am fost totusi o perioada destul de indelungata "musafiri" si era timpul de a ne gasi un rost in lume.
Incepusem sa misunam printre stradulete inguste ale orasului in cautarea unui loc de munca. Primele luni au fost foarte dificile , pentru ca mai nimeni nu angaja persoane fara experienta, chiar daca terminasem o facultate cu nota mare. Pana cand, intr-o zi, norocul mi-a suras si am fost angajat. Privirea ei imi impartasea bucurie si totodata nenumarate cuvinte, despartite prin clipiri scurte si dese. Atat de fericita a fost pentru mine incat, in prima mea zi, a dorit sa ma insoteasca. Insistentele mele continue de a o face sa inteleaga ca nu era nevoie au fost in zadar si privind acum lucrurile in ansamblu, realizez ca regretul vietii mele este reprezentat de faptul ca nu am insistat destul sa ramana in casa.
Revenind... drum spre noul meu loc de munca era destul de linistit si lipsit de oameni, ceea ce nu-mi trezea nici cel mai semnificativ interes. Ne tineam de mana si radeam ca doi adulti care au ramas uitati in universul copilariei, fara sa ne pese de existenta altor persoane pe aceasta planeta. Din mersul nostru strengaresc aparu o ruptura, o deconectare totala si irevocabila, data de intoarcerea privirii mele spre inapoi: desi totul a durat mai putin de o secunda, furia din privirea tatalui Clarei in timp ce-si indrepta pumnul spre mine nu inceteaza sa ma bantuie nici acum, dupa atatia ani...
Ma trezesc in spital, dupa o luna si jumatate de coma, ( stiu ca va vine greu sa credeti ca se poate intampla asta de la un singur pumn, dar n-a fost doar atat ) si caut disperat chipul Clarei. Incerc sa strig... in zadar! nu puteam decat sa scot cateva sunete disperate, dar destul de puternice incat sa intre grabiti doctorul si doua asistente. Intreb de ea , dar cine sa-mi raspunda ? Nici daca m-ar fi inteles ce vreau sa spun, nu ar fi avut raspuns.
Zile in sir am umblat haotic dupa ce am iesit din spital, cu speranta inutila ca o voi gasi undeva, in vreun colt de strada, asteptand zgribulita sa ma recunoasca. Tipam si plangeam, uitat de lume intr-un oras strain, plin de oameni ce-si traiau viata cum gaseau ei de cuviinta, dar in armonie, cu o ignoranta sfasietoare fata de cei din jur. Insa n-a durat mult pana cand am decis sa ma intorc acasa, la familia pe care o abandonasem cu mult timp in urma. Revederea urma sa fie sfasietoare, multe replici si intrebari fara raspuns aveau sa fie adresate, si totusi, nu aici a culminat suferinta.
Parintii mei erau buni prieteni cu cei ai Clarei, fapt pentru care au putut sa-mi spuna ce s-a intamplat cu viata ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu