The Killing Runnaway . Chapter I

    Plecat la ora 6 a.m. imi trezesc subconstientul intr-o masina galagioasa . Fumul innecacios lasat in urma ar deranja multi pietoni , daca n-ar dormi . Impaturiti de o liniste tipatoare strabatem orasul , cu destinatia Gara de Nord. Iubita mea continua sa ma inghionteasca de cand am plecat , dar in acelasi timp este la fel de anesteziata ca si mine .
      A trebuit sa fugim . Nu mai avea rost . Nu mai puteam rezista . Citeam in ochii ei prea multa teroare sa-mi mai pot controla instinctele sau pana si cele mai banale gesturi . Nu merita asta . N-a meritat niciodata . O iubeam prea mult sa o mai vad asa , de aceea am decis sa plecam . Sa uitam de tot si sa ne mutam unde vedem cu ochii . Asa ca , in timp ce eu ii tineam parintii imbibati in alcool cat mai departe , ea a avut timp sa-si faca un bagaj sumar . Toata noaptea ne-am chinuit sa ne punem in aplicare planul bine stabilit de peste 3 luni , dar nu puteam fugii . Eram doar niste copii tinuti in lanturile patimilor si ale scandalurilor neincetate , iar singura noastra sansa a fost aceea de a scapa cand nu sunt atenti . Si asta am si facut ...
      Deloc surprinzator , frigul diminetii ne lovise brutal , inlantuindu-se cu adrenalina nauca ce ne-o provocase "evadarea" . O lusem la pas spre gara in speranta ca vom intalni vreun taximetrist cu insomnie care ne va ajuta . Desi mersul nostru parea sigur,ferm,alert , mintea noastra deviase de la siguranta cu mult . Frica , emotie , planset , zbucium , toate la o ora la care familiile normale dormeau fara nici cea mai ascunsa temere . Dupa cateva minute de pasi galagiosi opreste in dreptul nostru un taximetrist carunt , cu o privire nedumerita , parca asteptand niste raspunsuri . Ea ma inghionteste , si ne urcam cu sfiala in masina galbena . Tot ce am reusit sa spun a fost : "La gara!" , chiar daca ,inainte de exclamatia mea , soferul ne pusese cel putin 10 intrebari distincte . Totusi caldura masinii ne-a relaxat , din fericire , cat sa-i inmanam banii si sa-i multumim . Eram oricum prea uluiti de reusita primului stadiu al planului .
     Privirea inspre intrare ne era , dar curajul de la inceput cred ca se pierduse in masina. Rup brusc "incremenirea" noastra , tragandu-i mana , aproape ca si cum ar fi avut nevoie de indrumare . 
     Stiu ca n-am sa uit niciodata zambetul femeii de la ghiseu care ne-a inmanat biletele . Nu era rautacios , se bucura pentru noi ... sau poate mi s-a parut . Insa eu am tradus un zambet de incurajare ...